marți, 15 iunie 2010

start pentru editia a II-a a concursului international de poezie Grigore Vieru

Concursul de poezie purtând numele marelui poet Grigore Vieru se desfăşoară în cadrul Festivalului Internaţional „Grigore Vieru”, care va avea loc în perioada 10-13 octombrie 2010 la Iaşi şi Chişinău, în organizarea Editurii „Princeps Edit”, Asociaţiei Culturale “Feed Back”, a Primăriei Iaşi şi Primăriei Chişinău.Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinirea tinerilor poeţi de limbă română din România, Republica Moldova şi din toată diaspora.Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai altor uniuni de creaţie şi care nu au volume individuale publicate.Manuscrisele, constând într-un volum de autor care nu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer, corp 14, în două exemplare, se vor trimite pe adresa: Editura „Princeps Edit” Iaşi, Str. Păcurari nr 4, Cod 700515, Iaşi, jud. Iaşi, până la data de 5 octombrie a.c., data poştei.Lucrările se vor juriza după un motto la propria alegere a concurentului şi care va fi trecut pe plicul de pus la poştă şi pe fiecare pagină prezentată în concurs. Lucrările vor fi însoţite de un plic închis ce se va introduce în plicul mare cu lucrările şi va purta acelaşi motto, iar înăuntru datele personale ale concurentului: numele, data naşterii, profesia, adresa exactă, telefonul, e-mailul şi o scurtă prezentare a activităţii literare. Pe plicul mare, în loc de numele şi adresa concurentului se va trece doar moto-ul.Juriul, format din personalităţi marcante ale literaturii române de dincoace şi de dincolo de Prut (Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Acad. Mihai Cimpoi, Daniel Corbu, Theodor Codreanu, Nichita Danilov, Paul Gorban – secretar) va acorda următoarele premii:- Marele Premiu „Grigore Vieru”, constând în publicarea cărţii premiate în 300 exemplare;- Premiul I – 500 lei;- Premiul II – 400 lei;- Premiul III – 300 lei.La acestea se vor adăuga premiile unor importante reviste literare din România şi din Republica Moldova.

miercuri, 9 iunie 2010

Autoritatea viului în lirica lui Teodor Dună



La aproape treizeci de ani pe care îi are, Teodor Dună, autor a încă două volume de poeme, „Trenul de treieşunu februarie" – Ed. Vinea, Bucureşti, 2002 şi "Catafazii" apărut la aceeaşi editură în 2005, poate fi considerat, alături de alţi douămiişti, printre care amintesc pe Claudiu Komartin, Daniel D. Marin, Aida Hancer, Dan Coman, Andra Rotaru ş.a., unul dintre autorii care s-au impus în peisajul literar contemporan, (deşi sună ca un clişeu, dar nu putem să ne ferim de expresie), prin originalitatea discursului poetic.
Acest al treilea volum de poeme, apărut anul acesta la Editura Cartea Românească, „de-a viul" vine să ne confirme că avem în faţă un poet care face din tot ceea ce-l înconjoară poezie, asta pentru că aşa cum scrie pe coperta cărţii Mircea Ivănescu, autorul „are o lume a lui, pe care şi-o impune cu o autoritate cu atât mai irezistibilă cu cât nu pare conştient că o are". Autoritatea ce se impune aici este una de natură metafizică, deoarece Teodor Dună, în loc să se joace cu metafore şi damfuri postmoderne în laboratorul personal, aşa cum fac majoritatea dintre congenerii lui, el preferă să umble printre cele carnale şi să se deschidă, ca într-un gest de confesiune în faţa poeziei.
Întregul volum de poeme poate fi considerat un gest ritualic pe care autorul îl face întru căutarea de sine, întru descoperirea iubirii de frumos, întru înţelegerea locuirii împreună cu cele dumnezeieşti. Cu un uşor cadru suprarealist şi biografic, aşa cum întâlnim şi în poezia lui Ioan Es. Pop, Teodor Dună îţi arată cum să rămâi viu printre cei care deşi vii îşi trăiesc mai curând moartea. Lectorul neavizat, ar putea înţelege că autorul este un adept al morţii, datorită poemelor lungi în care abordează problema morţii, însă mai curând am putea spune că el urmăreşte prin intermediul acestor psalmi mortuari să ajungă la cântecul luminii care menţine vie carnea.
Pe de altă parte acest strigăt al metafizicii carnale întâlnit în volumul de faţă nu se limitează la condiţia fizică a omului, ci el se îndreaptă către Dumnezeu, către Omul Dumnezeu, creat în carne înspre iubire. Iată, putem spune că avem în faţă un poet al iubirii totale, iar ciclul poemelor dedicate Clarei confirmă spusele noastre. În acest sens am să redau aici un fragment dintr-un poem pe care personal îl consider emblematic în volumul de faţă, un poem care, deşi curge spre mişcările prozopoeticului, creând astfel senzaţia de plin, el comportă viziunea unui tablou suprarealist, din care privitorul nu poate pleca ochii decât îndrăgostit şi pregătit de metamorfoze, anume „caii albaştri": „caii albaştri stau de sute de ani în apele albastre. la început, au crezut că marea era un râu şi au vrut să-l treacă. toţi caii trec înot câte un râu toamna. trebuie să ştii. e un lucru de neînţeles. numai că nu au găsit capătul acelui râu, şi de întors nu mai ştiau. aşa că au rămas sute de ani în ape. au învăţat să doarmă în apă, să se hrănească cu apă, să alerge prin apă. în tot acest timp, carla, au uitat cum arată pământul. şi ei deveneau din ce în ce mai albaştri. // numai că devenind într-atât de albaştri, nu se mai puteau deosebi de apă şi nu se mai puteau recunoaşte. astfel că, pentru un timp, caii albaştri au fost foarte trişti. până au găsit, într-o seară, pământul. aşa că o dată la câţiva ani ei vin pe aceste câmpuri. toţi caii albaştri din toate mările vin lângă peretele nostru pentru a se vedea. /…/". Trebuie văzut faptul că Teodor Dună îşi construieşte, prin deconstrucţia realităţii, un filon ontologic. Acesta fiind ancorat cu elemente cosmice moderniste. De exemplul, prezenţa calului, a culorii albastre, a mării şi a pământului ne arată că poetul cunoaşte foarte bine şi reactualizează emoţia de factură neomodernistă. Într-un alt poem, „seara curând argintie" îl vedem pe poet preocupat de grija de a conserva sau proteja viul, corpul care poate contempla liniştea naturii. El crede, ca un călugăr adevărat, că pentru a iubi total înseamnă a şti să nu şchiopătezi la fantasmele cărnii, iluziile viului.
În poezia lui, Teodor Dună ridică liniştea drept un catarg de sprijin pentru înţelegerea şi împărtăşirea viului. Iată ce ne spune în poemul amintit: „şi-n seara curând argintie vom intra / în casa de pe deal, / tu vei alerga prin camere, / vei ridica obloanele, vei / vedea / munţii acoperiţi cu zăpadă, nu vei şchiopăta, / vei râde, / îmi vei spune aici nu e noapte niciodată. / doar linişte peste tot. // în acele seri, când arginţii, vom fi doar noi, / liniştea şi casa de pe deal – doar noi, / aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele." Putem observa chiar şi în acest poem că recuperarea moralei şi a identităţii curate a viului este o altă preocupare a poetului. Motivul argintului fiind invocat nu ca un corp figurativ, ci ca un grav simbol de reîntoarcere către sine. Aici întoarcerea către sine, se petrece odată cu întoarcerea către viu, un viu după chip şi asemănare, un viu către creator, către poet. Poetul însuşi trebuie să arunce arginţii textualităţii şi să recupereze îmbrăţişarea înaltă, intimă poeziei.
Dacă Aida Hancer îşi numea lumea Amadiada, iată că şi la Teodor Dună întâlnim acest procedeu. Practic apărarea lumii începe cu arătarea şi numirea iubirii, iar „cel mai potrivit nume pentru această lume frumoasă" este Carla. În fond cântecele poetului sunt îndreptate în acelaşi timp femeii, viul din care rămâne viul, şi lumii în ansamblul ei. Practic poetul, aşa cum o va arăta el însuşi, primeşte năpustirea lumii în el şi astfel se vede tot mai plin, se vede viu. Iată, în acest sens, ce ne spune autorul în poemul care dă titlul volumului, „de-a viul": „şi apoi viaţa a încă o mie de oameni şi apoi viaţa / peretelui, viaţa lemnului, viaţa carcasei, / toate se năpustesc spre mine / şi mă umplu. // şi orice este viu şi orice a fost viu îşi fac loc în mine / şi mă înconjoară. /…/ şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi / ca-ntr-o mie de pieli. / îmi desprind mâinile de corp, / viaţa se învălmăşeşte în jurul meu, / îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine / ca-ntr-un canal." Un alt poem care ne-a atras atenţia este „oasele câinelui", în care autorul te plimbă în acest muzeu al universului şi îţi vorbeşte despre vietatea osemintelor. Sigur poate părea o nebunie sau un joc al absurdului, dar dincolo de orice aparenţe, şi acest poem stă alături de celelalte prezentate aici lângă ideea ce conturează volumul de poeme, anume, aceea a viului. Iată ce scrie poetul: „oasele câinelui plimbă nestingherite blana câinelui. / în urma lor, zidurile blocurilor încep să tremure. / temeliile ies din pământ ca dopul şampaniilor şi scot / la plimbare casele, blocurile. / dar ce zarvă minunată. /rădăcinile dau în clocot, ies ca laptele fiert din / asfalt, din iarbă, culcă arborii ţi îi scot la plimbare". Poetul trăieşte un adevărat spectacol, un spectacol la care participă toate cele vii, aici poetul înţelegând ca fiind viu, tot ceea ce este creat şi tot ce este însufleţit. În încheiere mai putem spune că acest instrument poetic al lui Teodor Dună ne apare, aşa cum Andrei Terian scrie şi el pe coperta a patra a cărţii, „ca vehicul de voiaj către partea ascunsă a lumii".

Katya Kelaro sau despre poezia ca manifest al umbrelor


Katya Kelaro este un pseudonim literar pe care Cătălina Ionela Chelaru şi l-a luat în urmă cu mulţi ani când a început să semneze în diferite cenacluri virtuale poeme şi lucrări grafice. Cunoscută în mediul cultural ieşean ca interpretă de operă, Katya Kelaro ne-a surprins anul trecut (2009) când a scos de sub tipar primul volum de poeme, „Pe umbra mea o cheamă Joline", apărut în condiţii grafice excelente la Editura Princeps Edit din Iaşi. Cartea, care adună între coperte peste 300 de pagini, lucru uşor de contestat pentru un volum de poeme de debut, constituie o dovadă că autoarea, care încearcă prin diferite moduri şi chipuri să se distanţeze de orice tip canonic ce leagă o grupare literară, cunoaşte puterea cuvântului şi rostul lui liric. Ea urmăreşte, poate şi datorită profesiei de interpretă de operă, evoluţia şi desfăşurarea în sunet a cuvântului, oferindu-i acestuia o dimensiune ontologică. Pe de altă parte, Katya Kelaro înveleşte sensul liric al cuvântului cu forme plastice, creându-ţi astfel senzaţia că participi la ridicarea unei catapetesme a lumii în care trăieşte. Iar lumea autoarei este totalmente una onirică, în care visul şi jocul imaginilor suprarealiste construiesc demersul argumentativ pentru frumosul ce se arată în intimitatea umbrelor, aici purtând numele de Joline, arătând, pe de o parte, feminitatea frumosului, cu potenţa creatoare, iar pe de altă parte particularitatea acestuia, anume că se lasă interpretat, locuit de cel care ştie să vadă dincolo de aparenţa unei simple imagini reprodusă, cu ajutorul luminii dar şi a obiectului în sine, în umbră. Întreaga carte de debut a autoarei are în centru, ca punct tematic, umbra. În jurul acesteia gravitează toate celelalte elemente care construiesc chipul Jolinei, pe cel al omului şi al lumii acestuia, şi anume teme precum dumnezeu, femeia, iubirea, apocalipsa cu judecata de apoi, copilul, oraşul şi multe altele.
Poezia Katyiei Kelaro este una care revigorează inima şi inteligenţa lectorului, punându-l de multe ori pe acesta în situaţii de a se privi pe el însuşi în text. În fond, partitura pe care ne-o propune autoarea, este aceea că poezia este umbra care poate da contur obsesiilor şi idolilor omului. Pe de altă parte poezia ei este una a frondei, a protestului faţă de kitsch. Autoarea chiar dacă locuieşte în postmodenitate, acest cartier al culturii universale în care mulţi artişti fac trafic cu sufletul, artişti care pretind că sunt locuitori ai turnurilor babeliene de sticlă a poeziei, ştie când întâlneşte un iubitor de „ejaculare a minţii". Poezia ei este singura formă de protest faţă de aceştia. Drept dovadă că, pe autoare nu o întâlnim în multe reviste de literatură contemporană, la modă, care impun, prin programele editoriale, autori şi măşti. Ea ştie că valoarea se dobândeşte prin moarte, această umbră, această rivală a viului şi visului.
Katya Kelaro se priveşte în oglindă şi se confruntă cu elementele slabe ce susţin temelia narcisismului. Totodată, în privirea ei, autoarea găseşte îmbrăţişarea de care arta în general are nevoie, frumosul şi plăcerea. Fiinţa este văzută de poetă ca un labirint în centrul căreia se află arborele poeziei, a cărui fruct este însuşi omul. În acest sens am să redau aici câteva versuri din poemul ce dă titlul volumului de debut, „Pe umbra mea o cheamă Joline": „artistul mort e de două ori mai valoros, / când picta în atelier / era, în schimb, un mare pericol / cuţitul care l-a dezosat de viaţă ţi s-a înfipt în creier / moartea e telefonul umbrei lui, în criză de fise: / mă recunoşti? Cea mai fidelă amantă a unui bărbat // femeia are în umbra ei o posibilă rivală / aşa că / v-o prezint pe Joline / fiica unui cadif cu plăceri maso / eu în bocanci, ea cu toc cui /…/când o strâng pantofii de domnişoară glamour / devine gheişă într-un pat cu teatru chinezesc de umbre".
Poeta reuşeşte să ne introducă în starea uşor euforică a scenei, creând personaje prin intermediul cărora ne invită să deschidem cutia fantasiei. Asemenea poeţilor vizuali, Katya Kelaro eliberează prejudecăţile legate de relaţia poezie-imagine şi te obligă să pătrunzi în fiecare act ce se pune în scena limbajului poetic. Lirismul ei este conturat, nu doar de prezenţa reuşită şi plăcută a personajelor, ci şi prin punerea în relaţie a problemele cu adevărat grave, metafizice cu care se confruntă acestea.
Deşi poezia ei se desfăşoară parcă într-un spaţiu neconvenţional, ea nu este una a spectacolului de prost gust, ci dimpotrivă, ea reprezintă glasul din totdeauna al divinităţii. Ea comportă elasticitate, permiţând astfel, privirea din unghiuri multiple. Decorul spectaculos în care se desfăşoară poezia Katyei Kelaro este unul al spaţiului nemăsurat în care personajele puse în dialog construiesc teoriile transdisciplinare ale poeziei. Toate inovaţiile şi toate eforturile de înnoire a materiei poetice care au apărut în ultimele opt decenii sunt cunoscute de aproape de către autoare. Iar, în ciuda acestui bazar de inginerii poetice, Katya Kelaro (re)aduce în prin plan „epoca de piatră a păsărilor", o epocă în care Dumnezeu Fiul este văzut căţărându-se „cu îngerii pe baobab", o epocă a poveştilor şi a repovestirii, o epoca a nunţilor dintre umbre. Iată, în acest sens, ce ne spune poeta în poemul „Autoportret cu hermină albă": „stau ghemuită în oul de sepie / cu genunchii la gură / aştept să-mi naşti mâinile de sticlă albăstruie / copiii se nasc la 9 luni dar eu nu mai ştiu / de când mă aflu aici căutând poarta / nu am oase ci o mie de inele suprapuse într-un triangle / pe jumătate şarpe jumătate amorfă cu coarde / îmi modific fibrele odată cu mareea / oamenii trec şi lipesc pergamente îmbibate-n ulei / uite mugurele din profil / nasul / obrazul ascuns între palme / cordonul ombilical petrecut jurul umerilor / parcă e şarpele cu care lupta laocoon / fiecare om are în preajma lui moartea / acolo în uter pe întuneric / doar hermina albă stă de pază să-l muşte de cap / să pot ieşi afară / unde mi-au pregătit nunta".
Citindu-i poezia, încărcată poate în unele locuri de prea mult vizualism, sensibilitatea este peste tot prezentă şi se dezvoltă tot mai puternic cu încercările poetei de a pune în evidenţă destinul dramatic al omului. Experimentele lirice ale Katyei Kelaro pot fi văzute ca nişte fotograme de expresie analitică a condiţiei umane. Iată în acest sens un poem remarcabil, „Imaginea ta e ultimul lucru pe care l-am văzut în altă viaţă": „te aşez în pat ca pe o cruce. Eşti o pasăre mazoat răstignită pe cearşaf. / sub axila dreaptă porţi cuiburi / pentru jumătatea a doua a vieţii / ţi-aş îmbrăţişa bazinul ca şi cum aş toarce un caier să scot / din tine senzaţii necunoscute până azi, să te zbaţi, /…/ sunt o perpetuă jertfă. / intri în mine într-un fel deplin, sacerdotal. // iubirea pe o anumită treaptă e foc, e junghiere. / omul de azi îl junghie pe cel de ieri şi din spintecarea lui / iese lumina". În acest poem autoarea exprimă paradoxul omului dintotdeauna, pregătit oricând să joace în funcţie de lumina care îi cade pe rol.
Pe de altă parte poemele Katyei Kelaro sunt dominate de motivul literar al închiderii în operă, contestat de majoritatea scriitorilor de astăzi. Acest ermetism suprarealist propus de autoare, combinat cu scenele de viaţă bazate pe sentimente şi melancolie, ne arată deosebita şi miraculoasa valoare a comunicării poetice. Multe dintre elementele de rezistenţă ce constituie zona de identitate a Katyei Kelaro, ce sunt domneşte aşezate în vitraliile acestor pagini, constituie schiţa de lucru al unui autoexil liric. Atitudinea şi viziunea poetică a sopranei pot fi şi în avantajul dar şi în dezavantajul autoarei, însă acest lucru îl va argumenta cu siguranţă, poezia viitoare a Katyei Kelaro. Cert este că, până atunci, avem de a face, acum, cu o poetă care impune un spaţiu al descifrării şi totodată al încifrării fiinţei lăuntrice ca alternativă la orbire, prin iluzii şi metapovestiri. În acest sens mai redăm în încheiere un „poem leonim", structurat pe acelaşi tip de discurs oniric, despre care spuneam că legitimează prezenţa în literatura română a Katyiei Kelaro: „cu ce cămaşă să te întâmpin / cu una de in, de cânepă sau de sâni? // o să ne iubim ca şi cum ai lupta cu un lup în zăpadă / urme de sânge să ningă a sfârşit / câmpul să fie o casă unde au încăput mobile / o casă cere ne-a aşteptat o viaţă nevrând să fie locuită de un străin / o casă ce trezeşte cu fiecare îmbrăţişare a noastră / lăstari de fereastră / cupole / firide / arcade / coloane /…/ îţi împletesc din zăpadă pentru creştet o cunună / îţi pun zăpadă pe umeri ca şi cum te-aş îmbrăca într-o / lungă cămaşă de in o cămaşă barbară / degetelor noastre suprapuse le dau dinţii / întri în mine răstignindu-ţi părinţii". (P.G.)

marți, 8 iunie 2010

O plimbare cu maşina galbenă a Irinei Nechit


Irina NECHIT
Copilul din maşina galbenă
Ed. CARTIER, Chişinău, 2010


Irina Nechit este o poetă de forţă în Republica Moldova şi recunoscută atât în România, dar şi în alte state ale lumii. Ea s-a impus în literatura timpului nostru prin originalitate, folosind ca mijloace de comunicare poetică arta discursului apropiat de realitate, dar în acelaşi timp, aflată în vecinătate cu jocul oniric, întâlnit, de altfel, la mulţi congeneri ai autoarei. Prezentă sub diferite pseudonime în lumea virtuală, autoarea încearcă fel şi fel de experimente lirice, impunând de cele mai multe ori nevoia sentimentului de adrenalină. Aşa par să stea lucrurile şi în cazul ultimului volum de poeme al autoarei, apărut anul acesta la Editura Cartier din Chişinău, Copilul din maşina galbenă, volum secţionat cu atenţie, în funcţie de tematică, în trei părţi. Temele centrale ale cărţii pot părea frivole pentru un cititor neobişnuit cu limbajul poetic postmodern, însă, avem de a face cu o poezie fenomenologică, o poezie a intimităţii imediate, o poezie construită cu elemente froidiene, memoria, în care se manifestă ca o fantasmă copilăria, şi glasul metafizicii de toate zilele, dramatismul tehnicizării omului. Teme precum: copilăria, familia, iubirea, anotimpul iarna, maşina (element principal al tehnicizării), moartea, sângele, oraşul, constituie punctele albe ale adrenalinei poetice ale Irinei Nechit. Dacă urci în maşina galbenă a poetei vei putea observa cum elemente ce aparţin perioadei mondene ale modernităţii târzii sunt invocate în postmodernitate tocmai pentru a pune în evidenţă ideea de mască, necesară, de altfel, într-o lume a provocărilor, o lume a demonilor. Pe parcursul volumului vom observa că această mască a autoarei poartă chipul copilăriei, iar în momentele dramatice poartă chipul femeii mature, pusă în situaţia de a folosi uneori mănuşi. „Ştiu să mă port cu mănuşi albe cu demonii din mine şi din tine / au înţeles şi eu asta / îşi pun şi ei mănuşi albe" ne spune poeta în poemul Cu mănuşi albe.
Chiar dacă Irina Nechit circulă pe autostrada postmodernismului alături de fel şi fel de vitezomani, autoarea preferă să circule pe prima bandă, loc ce permite, în ciuda sentimentului de finitudine a istoriei, o clipă de meditaţie atât asupra drumului parcurs, cât şi a naturii prezente (drumului din faţă). În viziunea poetei doar un suflet curat, pur, neatins de obsesia tehnicizării, poate privi dincolo de parbrizul cotidianului, poate privi natura ca pe un organism în continuă mişcare, mişcare ce generează liniştea. Zvâcnirile realităţii o fac pe poetă să vadă în copil revolta. Iată, în acest sens, ce ne spune poeta în poemul care dă titlul volumului: „Copilul roade cu unghia florile de gheaţă / îşi zgârie numele pe geam / dealurile albe nu se mai văd // mâna lui mică prinde fulgii din zbor / bărbatul de la volan îşi întoarce capul / spunându-i să închidă fereastra imediat / …/ fulgii roiesc în lumina suspendată a farurilor / ninge liniştit peste câmpia cu iepuri adormiţi / ninge peste brazdele adânci / o răstignire se pierde în întuneric". Acest pastel de factură postmodernă ne arată ca autoarea se simte apropiată mai curând de poezia ca act de eliberare şi contemplare, decât de poezia cruntă şi îngreunată de figuri de stil. Chiar dacă imaginile uşor suprarealiste te trimit cu gândul către arta plastică, poeta Irina Nechit urmăreşte mai curând, să ne facă părtaşi la descoperirea sinelui. Ea se debarasează de anvelopele grele şi fumegânde şi pune în locul acestora Poezia.
Irina Nechit trăieşte şi construieşte lumi şi locuitori pentru acestea după chipul ei. Ea înţelege că iubirea sinceră poate face ca ideile şi credinţele să devină corpuri vii. Iată ce ne spune în poemul „Omuleţul meu": „Toţi omuleţii pe care îi desenează / bărbaţii femeile copii / pe uşi pe asfalt oriunde se nimereşte / la matinee summituri şi cenacluri / ajung să trăiască într-o ţară a lor / a omuleţilor cu beţe în loc de picioare / cu cercuri în loc de capete. / Acolo am să-i pot găsi pe omuleţii / pictaţi de mâna mea cu tot felul de creioane şi pixuri. / De fapt, eu îl caut pe cel mai frumos dintre ei - / odată am luat o carioca şi mi l-am pictat pe burtă. / Are un semn pe obraz. / Nu l-aţi văzut?" Într-un alt poem (Pălmuită dar mereu calmă) putem observa cum combustibilul ce alimentează (autovehiculul galben, luminos) poezia autoarei ne inundă de lirism autentic. Citind poemul ai senzaţia că autoarea construieşte special pentru tine o autostradă, dar pe cerul căreia păsările cântă şi se împerechează: „nu-mi pot dezlipi faţa de pântecul tău / îndulcit cu lumină / iubita mea pălmuită dar mereu calmă, / lasă-mă să putrezesc / în umezeala ta fierbinte / să lunec în pâlnia neagră a sexului tău / îmi place să văd cum intră soarele / în deschizătura de catifea / din nou păsările cântă şi se împerechează iubita mea / din nou mâna mea miroase a sânge" (Pălmuită dar mereu calmă). Cu o astfel de viteză lirică, ce aduce în prim plan senzualitatea şi substanţa poeziei autentice, care nu apelează la un limbaj intelectualist şi ingineresc, putem spune că Irina Nechit, poetă de formula întâi „are toate şansele să devină o călugăriţă" a verbelor lichide. (Paul GORBAN)

duminică, 6 iunie 2010

un aparat de fotografiat a prins mirosul fructului ce îmi ucide moartea

în fiecare dimineaţă strâng merele
aduse noaptea de strigătul ce-mi vaietă visele
şi le aşez în laptop lăngă alte mere
aduse de gleznele altor dimineţi
cele mai multe rezistă anotimpurilor unui an
şi din când în când cobor cu iubita
în cutia lor şi înotăm
alte ori le arunc spre cer şi le muşc aripile
de cele mai multe ori intru în ele şi mă joc ca un copil
de-a v-aţi ascunselea cu dumnezeu
mă găsăşte uneori stând cu degetele înfipte în seminţe
şi atunci îmi spune că toamna nu vine niciodată
dacă seminţele nu se apropie de malul sub care
sunt adunate cotoarele muşcate de gravide

încep să cred că micile picanterii
au întotdeauna câte un cotor ascuţit
viaţa mea se aşează confortabil bucată
cu bucată până când un aşternut o ascunde
în trupul răsucit de atâtea forme de fecioară

*
în dimineaţa aceasta dansez în livada cu meri
am senzaţia că avem acelaşi corp prin locul
căruia trec milioanele de păsări şi miloane
de albine am senzaţia că un aparat de fotografiat
a prins mirosul fructului ce îmi ucide moartea

ar fi multe multe de spus aici dar mai bine
las merele să-mi sugă pieptul şi pe urmă
am să vă chem să vă spun poveşti
despre femeia care l-a adus pe dumnezeu
în farfuriile noastre

sâmbătă, 5 iunie 2010

Inima bate după ce se stinge cerul

mâinile tale, iubito aduc de departe zborul pescăruşilor
eu dintr-un mal sau altul mă întind să-ţi prind aripile
asemenea timpului care se strecoară printre frunze ca o ciocârlie

îţi faci un potop în care mă cuprinzi şi din care mă naşti
discret sub pleoapele ce bat sâmbăta toaca în curtea Cetăţuiei
buzele unui călugăr trupul meu a început să ningă sufletele pe care
le-am găsit îmbibate în sânge lângă izvorul de curcubeu în care
ceasurile înoată ca nişte zmei peste mormintele aprinse de paşte

deşi părul tău, iubito a început să lege caii din iarba proaspăt ruptă
de lamele ce bolborosesc motorină peste el atârnă buzele-mi învârtite
de cerul înjunghiat de stele peste el se-aşează întreaga linişte ce-şi
zvântă raiul fără sâni ce-mi strigă sufletul din zidurile Cetăţuiei

trece trenul pe sub casa noastră iubito în el o felină închisă sub sticlă
prinde muştele sătule de sânge un copil cu degetele galbene desenează
soarele pe geam şi-l urcă până pe terasa noastră acum dă-mi voie să-ţi pun
în jurul trupului fecioarele care-au născut printre scânduri verzi cutii
ce au început să gângurească versuri întâmplător inima le bate fix după ce
se stinge cerul întâmplător simt unghiile tale în pământul de peste mine
întâmplător mâinile tale, iubito aduc de departe zborul pescăruşilor
şi eu dintr-un mal sau altul mă întind să-ţi prind aripile

cămaşa cu flori de in şi flori de busuioc

bunica ţese la război o cruce de in
şi împrejurul ei un imaş cu mânji
pregătiţi să joace şah

e ultima dată când face crucea
atât de mare şi ultima dată
când ţine în mâini cuiele inului

în iarbă tălpile ei
au început să culeagă pământ
şi peste frunte
bunica aşează baticul de in

voal prin care soarele
creşte ca un salcâm
în care corbii dansează lăcrimând
un voal prin care nu se mai vede cerul
decât adânc sub o cruce

bunica ţese la război
un cocoş lângă doi maci
şi împrejurul lor
un preot care binecuvântează
cămaşa cu flori de in
şi flori de busuioc